Economia Patetica a Coreei de Nord

Coreea de Nord – cea mai închisă țară din lume. Această națiune asiatică este deseori centrul investigațiilor din cauza expunerii agresive a militarismului, din cauza programului nuclear condamnat internațional și, desigur, din cauza guvernării dictatoriale. Un raport realizat de Națiunile Unite în 2014 a concluzionat că gravitatea sporită și natura încălcării drepturilor în Coreea de Nord nu au niciun omolog în lumea contemporană. Faptele lor sunt condamnabile, dar cu excepția încălcării drepturilor omului, acestei țări nu pare să-i fie rușine de acțiunile pe care le face.

Un lucru de care coreenilor le este rușine, însă este ceva ce mass-media încearcă să acopere, este mai exact economia patetică a țării. Coreea de Nord are un PIB estimat la 25 de milioane de dolari și o paritate a puterii de cumpărare de 40 de miliarde de dolari. Aceste numere sunt foarte greu de calculat din cauza lipsei de date economice de încredere despre țară și din cauză că moneda lor, won-ul, este lipsită de valoare la nivel internațional. Aceste estimări ne arată că Coreea de Nord are o economie tranzacțională mai mică decât Beverly Hills. Desigur, în loc de poșete de firmă și căței pitici, Coreea de Nord își canalizează o mare parte din venituri înapoi în forța militară.
Mai departe de lauda nefondată și în ciuda oportunităților pe care țara le-a tot primit, Coreea de Nord s-a afundat într-o obscuritate economică totală. Pentru a înțelege această dezamăgire catastrofală, trebuie să ne ducem la începuturi.

Războiul Coreean s-a sfârșit în iulie 1953. După câțiva ani de conflict între noi ideologii politice care aveau să formeze viitorul secolului 20, Peninsula Coreeană a rămas de unde a plecat: divizată de paralela 38, astfel formând națiunea capitalistă la Sud și cea comunistă la Nord. Coreea de Nord a avut chiar un start bun după reconstruirea a ceea ce Războiul a distrus. Cu sprijin din partea vecinilor comuniști, China și Uniunea Sovietică, țara a reușit să se pună pe picioare rapid.

Economia Coreei de Nord a fost planificată, adică toată producția, toate investițiile și alocarea bunurilor capitale erau controlate de către guvern. Recunoaștem acest sistem de la aliații comuniști, China și Uniunea Sovietică. După război, economia planificată ar fi funcționat după o serie de planuri pe 5 ani ce erau stabilite de Adunarea Populară Supremă a Coreei de Nord și apoi transformate într-un plan final obligatoriu. La început, aceste planuri urmăreau construcția de porturi, îmbunătățirea agriculturii, formarea de acorduri pentru negocieri și, bineînțeles, creșterea forței militare.

Imediat după război, Coreea de Nord a pornit de la un punct destul de jos, dar a fost capabilă să-și negocieze resursele naturale abundente cu partenerii comuniști, astfel primind în schimb bunuri tehnice și informații despre lucrul industrial. Aceste schimburi aveau să transforme țara dintr-o națiune de agricultori într-o putere industrială.
Tot procesul s-a încetinit în mijlocul anilor 1960. Coreea de Nord era la al patrulea plan, unul ambițios ce dura șapte ani și urmărea industrializarea în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață. Dar pentru prima dată de când a început planul, era clar că țara nu-și va îndeplini țelurile propuse. În acea perioadă, sprijinul din partea Sovieticilor s-a redus, iar Coreea de Nord s-a îndreptat mai mult spre China. Deși erau cu toții comuniști și prietenoși unii cu alții, coreenii au avut de ales „de care părinte le place mai mult”.

Coreea de Nord se afla sub o mare presiune, fiind nevoită să-și îmbunătățească apărarea deoarece națiunile capitaliste precum SUA erau pregătite să oprească efectul de domino al comunismului prin orice mijloace.
În 1965, pentru prima dată și în ciuda tuturor avantajelor, Coreea de Sud a depășit rata de creștere a Coreei de Nord, deși încă era o economie mai mică per total. Mica problemă cu creșterea lentă a evoluat ulterior într-o criză la sfârșitul anilor 1970. În acest punct, Coreea de Nord încă putea face rost de bani prin împrumut și astfel s-a scufundat în datorii pentru a-și menține planurile de evoluție. Dacă banii chiar erau investiți în infrastructură, n-ar fi fost o idee rea. Dar – dacă facem o comparație, SUA are un buget enorm pentru forțele militare și alocă 54% din bugetul federal pentru această categorie. Parcă acum nu mai sună atât de rău procentajul Coreei de Nord!
Dar trebuie să luăm două lucruri în calcul. SUA are un buget de stat care vizează poliția, drumurile, educația, iar aceste cheltuieli constituie jumătate din tot bugetul Statelor Unite, deci bugetul militar nu este atât de mare – de fapt, constituie cam 30% din bugetul total al guvernului. Coreea de Nord nu are un buget de stat, toată economia funcționează după un buget central național – acel buget de 25% din anii 70 era enorm.
Al doilea lucru important este că SUA nu funcționează după o economie planificată, iar cheltuielile federale reprezintă doar 9% din capacitatea Statelor Unite. Asta înseamnă că în 2018, SUA a alocat un buget de 3.2% din PIB-ul total pentru armată.

În Coreea de Nord, unde economia este planificată, bugetul guvernului este economia. Deci în această perioadă, cheltuielile militare au reprezentat 20% din economia totală. Această proastă organizare economică și cheltuielile negândite au dus la incapacitatea Coreei de Nord de a-și plăti datoriile, iar țării i-a fost luat dreptul de a mai împrumuta bani pentru a supraviețui.
Aceste probleme financiare au fost agravate de o secetă la scară largă. În acel moment, vecinilor de la sud le era foarte ușor să întreacă nordicii din punct de vedere economic și să crească în continuare, devenind ceea ce sunt acum.

Coreea de Nord s-a chinuit în acest fel în continuare, fiind dependentă de au de acord să-i ajute pe coreeni în schimbul mai multor resurse naturale. Astfel, puteau dovedi că comunismul era viitorul ideal și că planificarea economică era benefică.
Totul a devenit și mai rău pentru Coreea de Nord în 1991, atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbușit. Coreenii au trebuit să se adapteze drastic și peste doi ani au anunțat un plan de buget pentru următorii 3 ani. De data aceasta, planul se concentra pe agricultură, pe negocieri cu străinii și puțin pe industrializare. Nu suna rău, dar deznodământul a fost același.

Coreea de Nord nu mai avea acces la destule provizii de îngrășământ pe care altădată le primea de la Uniunea Sovietică. Acordurile pentru negoț au picat din cauza datoriilor imense pe care le aveau și pentru că nu aveau un randament bun, neproducând destule bunuri pe care să le dea la schimb. Astfel, investițiile în infrastructură deveneau inutile, deoarece nu se puteau produce aparaturile necesare din cauza lipsei de expertiză tehnică. Coreenii nu puteau nici să importe mașinării pentru că nimeni nu voia să facă schimburi cu ei.

Lipsa de negoț într-o economie mică precum Coreea de Nord este clar o sentință la moarte în lumea modernă. În acest punct, coreenii erau disperați și încercau orice pentru a-și restabili economia, chiar dacă ar fi însemnat să revină la ceea ce detestau cel mai mult. Într-o încercare disperată de a-și moderniza economia, guvernul Coreei de Nord se juca cu ideea unei întreprinderi private – dar o făcea într-un mod specific nord-coreean.
Experimentele cu antreprenoriatul la scară mică au avut loc între anii 2009 și 2013 și, deși continuă să fie incerte, au evoluat într-un sector important. În 2016, liberalizarea economică a progresat până în punctul în care atât întreprinderile locale și cele industriale de stat ofereau statului 20-50% din toată producția.
În 2014, Actul de Întreprindere a fost modificat pentru a permite managerilor de întreprinderi deținute de stat să se angajeze în comerțuri externe, asocieri, și să accepte investiții din surse domestice non-guvernamentale. Sub noile reguli, directorii de întreprinderi au devenit mai asemănători cu directorii executivi din vest. Inginerii șefi, anterior fiind un post guvernamental, aveau un rol operațional asemănător directorilor de operațiuni din vest. Acești indivizi ar putea profita personal de pe urma executării eficiente a acestor operațiuni. Din 2019 însă, este neclar dacă aceste instituții semi-guvernamentale și semi-private încă funcționează.

Astăzi, direcția în care se îndreaptă Coreea de Nord este neclară. Economia se micșorează, iar faptul că se laudă cu armata nu i-a adus decât mai multe sancțiuni ce au sufocat economia deja instabilă. De exemplu, Coreea de Sud, care a început din același loc cu Coreea de Nord după războiul din 1953, nu a avut resursele naturale pe care le-au avut nordicii, nu a avut conexiuni cu aliați puternici precum China, nu a primit ajutoare și bani, și iată că acum o duce mai bine. Economia sud-coreenilor este de 60 de ori mai mare decât a nordicilor, deoarece au facilitat întreprinderile private și au investit în infrastructura ce mai departe a sprijinit industriile masive de care Coreea de Sud dispune astăzi. Coreea de Sud a realizat toate acestea sub amenințarea nucleară permanentă din partea unui vecin teribil.
Deci, care este viitorul Coreei de Nord?
Este dificil de spus, deoarece guvernul pare să fie prins într-un ciclu nesănătos – pun accentul pe amenințarea militară pentru a obține, mai apoi, ajutor din partea altor țări în schimbul păcii. Coreea de Nord este copilul care țipă în mijlocul magazinului, dar pe care poți să-l oprești dacă îi dai o acadea. Asta funcționează și este posibil ca guvernul să continue această practică. Între timp, restul lumii poate doar să-și vadă de drum și să spere că sistemul nord-coreean va cădea într-un mod pașnic, iar mai apoi că un sistem mai bun de guvernare va restaura echilibrul.

Adauga comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *